La șaptezeci de ani de la sosirea primilor coloniști în America, localitatea Salem din Massachusetts a devenit locul unei intense vânători de vrăjitoare, care a avut ca rezultat condamnarea la moarte a douăzeci de locuitori și întemnițarea altor zeci de oameni. Până în zilele noastre, cazul vrăjitoarelor din Salem a rămas personificarea isteriei sataniste.
Totul a început cu o joacă de copii. Tinerii din Salem erau dornici să asculte poveștile captivante spuse de Tituba, o sclavă, aparținând poporului carib din Indiile de Vest. Ritualurile și magia practicate de acest trib, despre care vorbea Tituba, trebuie să fi părut complet diferite de viața locuitorilor din Salem.
În ianuarie 1692, Elisabeta (Betty), în vârstă de 9 ani și Abigail Williams, de 11 ani (fiica și nepoata lui Samuel Parris, ministrul satului Salem) au început să aibă convulsii, incluzând contorsiuni violente și accese incontrolabile de țipăt. După ce medicul, William Griggs, a diagnosticat fetițele ca fermecate, posedate de forțe diabolice, alte fetițe din comunitate au început să prezinte aceleași simptome, printre care și Ann Putnam Jr., Mercy Lewis, Elisabeth Hubbard, Mary Walcott și Mary Warren. La sfârșitul lunii februarie, au fost emise mandate de arestare pentru sclava caraibiană a lui Parris, Tituba, și pentru încă 2 femei – femeie însărcinată și mamă a unei fetițe, Sarah Good (care a ajuns să dea naștere celui de-al doilea copil în închisoare și a cărei fetițe a fost obligată să depună mărturie împotriva mamei sale) și Sarah Osborn, femeie ce ar fi absentat de la biserică – pe care fetele le-au acuzat că le-ar fi fermecat.
Cele trei „vrăjitoare” au fost aduse înaintea magistraților Jonathan Corwin și John Hathrone și au fost interogate, iar acuzatorii lor au apărut în sala de judecată etalându-se cu spasme, constorsionări, țipete și zvârcoliri. În mod normal harababura s-ar fi sfârșit cu întemnițarea condamnatelor. Însă ceva a schimbat demersul lucrurilor, Tituba, pentru a încerca să se salveze de la condamnare sigură, prefăcându-se a fi informator, aceasta a susținut că mai există și alte vrăjitoare care lucrează cu ea în serviciul celui rău împortriva Puritanilor. Pe măsură ce isteria se răspândea prin comunitate și în afară acesteia în restul coloniei Massachusetts, alte femei au fost acuzate, inclusiv Martha Corey și Rebecca Nurse – ambele fiind membri cinstiți ai bisericii și comunității.
La fel ca Tituba, mai multe „vrăjitoare” acuzate au mărturisit și au numit alte persoane, iar, în curând, aceste procese au început să copleșească sistemul juridic local. În mai 1692, noul guvernator al Massachusetts-ului, William Phips, a ordonat amenajarea unui Tribunal special de interogare și decizie asupra cazurilor de vrăjitorie din județele Suffolk, Essex și Middlesex. Curtea a făcut prima condamnare, împotriva lui Bridget Bishop. La 2 iunie, aceasta a fost spânzurată opt zile mai târziu, pe locul care va deveni cunoscut drept Dealul Spânzurătorii din Salem. Încă cinci oameni au fost spânzurați în acea lună, cinci în luna august și opt în septembrie. În plus alte șapte persoane care au fost acuzate de vrăjitorie au murit în închisoare, în timp ce bătrânul Giles Corey (soțul Marthei) a fost omorât prin lovire cu pietre după ce a fost pus sub acuzare.
Imaginația lumii a fost stârnită nu numai de către povestirile Titubei, ci și de vorbele autonumitului expert în satanism, Cotton Mather, autorul unui volum, pe atunci recent publicat, despre modul de manifestare a vrăjitoriei. În plus, fetele experimentaseră ghicitul viitorului și știau că interesul lor pentru acest domeniu le-a atras într-un tărâm interzis. Copiii vinovați credeau că sunt mușcați și ciupiți de creaturi diavolești sau strigoi și au început să vadă vrăjitoare zburând prin aer.
În ianuarie 1697, Tribunalul General din Massachusetts a declarat o zi de comemorare a tragediei proceselor vrăjitoarelor din Salem; curtea a considerat procesele ca fiind ilegale, iar judecătorul Samuel Sewall și-a cerut public scuze pentru rolul pe care l-a avut în acest proces. Paguba a persistat în comunitate, cu toate că, Colonia Massachusetts a adoptat o lege prin care s-au reabilitat numele celor condamnați și au fost asigurate compensări financiare moștenitorilor lor în anul 1711. Într-adevăr, moștenirea vie și dureroasă a proceselor vrăjitoarelor din Salem a persistat până în secolul al XX-lea când Arthur Miller a dramatizat evenimentele din 1692 în piesa sa „The Crucible” (1953-„Creuzetul”), folosindu-le ca o alegorie pentru „vânătoarea de vrăjitoare” anticomunistă condusă de senatorul Joseph McCarthy în anii 1950.
Editor: Căpraru Ștefania Ramona
