Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a inspirat multe generații, devenind etalon pentru tinerii îndrăgostiți. O iubire atât de profundă ca a lor își găsește cu greu perechea în istorie, rămânând un model de sacrificiu, dedicare și respect care cu greu va putea fi egalat. De-a lungul timpului, multe persoane care au invidiat legătura puternică dintre cei doi au încercat să le desconsidere relația, însă nu au avut succes, căci ecoul relației lor este prezent până în ziua de astăzi.

Ea, fată de cizmar. El, fiu de căminar. Ea, muză. El, poet. Veronica Micle și Mihai Eminescu au avut una dintre cele mai pătimașe și furtunoase relații de iubire. Povestea lor trece dincolo de barierele unei vieți simple, așezate, și se proiectează în sfera fantasticului, acolo unde orice este cu putință.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al șaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiet…” sau „O, rămîi”).

Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu, s-a nascut pe 22 aprilie 1850, Năsăud, Principatul Transilvaniei și a decedat pe 3 august 1889, Văratec, Agapia, Neamț, România, a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu.

Viena, 1872:

El, un tânăr cu față ascuțită și ochi pătrunzători, ea un „înger blond” cu ochi albaștri, o femeie de o frumusețe deosebită. El i-a cuprins mâna fină și i-a sărutat-o cu buzele lui cărnoase. Când privirile lor s-au întâlnit, a scăpărat o lumină ce le-a înrobit sufletele pe veci. Pe atunci, Veronica încă era casatorita cu Ștefan Micle, incepand să aibă o relație în paralel și cu Mihai Eminescu. După moartea lui Ștefan Micle, în 1879, Veronica a devenit oficial iubita lui Eminescu. Au locuit câteva luni împreună într-un imobil din București, de pe strada Buzești, la numărul 5. Ea încerca să-l convingă să se căsătorească, dar opoziția junimiștilor i-a împiedicat.

Veronica avea o influență extraordinară asupra lui Mihai, asupra artei sale lirice. În momentul în care iubirea lor s-a consumat, poeziile lui Eminescu s-au schimbat, devenind pline de fiori de amor. Urmează o perioadă plină de frământări sufletești, dar din acest moment, poeziile lui Mihai Eminescu se schimbă fundamental. Dacă până în februarie 1876, poeziile sale erau pline de revoltă, din acel moment poeziile sale încep să exprime iubirea.

În martie 1880, cei doi se despart. Despărțirea durează până în decembrie 1881. În toată această perioadă, Veronica îi scrie lui Mihai destul de des, el răspunzându-i rar, dar elegant. Geloasă, Veronica îi scrie că se va răzbuna pentru că, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Titu Maiorescu, a făcut-o de râs. În decembrie 1881, Micle se duce la București pentru a-l întâlni pe Eminescu și reușește să îi redeștepte iubirea. Însă Veronica îl face gelos pe Eminescu după ce îi mărturisește că a avut o relație cu Ion Luca Caragiale.

La un moment dat, Eminescu i-a scris:

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea”.

Din păcate, nici acest episod de amor dintre Veronica și Mihai nu a fost mai fericit, ba mai mult, nu s-a deosebit cu nimic față de perioada anterioară. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882.

În 1883 medicii de la sanatoriul doctorului Șuțu l-au diagnosticat pe Mihai Eminescu cu „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis la Viena și în Italia pentru tratament. Peste un an s-a întors în țară, unde a urmat o perioadă de recuperare și tratament. Era din nou despărțit de Veronica, despre aceasta zvonindu-se că nu i-ar fi păsat de boala lui, fiind ocupată cu un ofițer. Tot în acea vreme a avut o aventură cu Ion Luca Caragiale.

Ea continua să-i scrie, dar el răspundea din ce în ce mai rar. Din 1887, Eminescu, tot mai bolnav, a ajuns în grija surorii sale. Episoadele depresive și maniacale se intercalau, golindu-l sufletește și slăbindu-l.

În 1888 Veronica reușește să-l convingă să se întoarcă în București, pentru a fi mai bine îngrijit și tratat. Au mai avut parte de un scurt episod de iubire. Apoi boala l-a răpus. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu s-a stins din viață în clinica doctorului Șuțu.

Iubita, muza și îngerul lui, nu a putut suporta durerea. Odată cu dispariția lui Mihai, sensul vieții ei s-a pierdut în neant. Tot ce o ținea în picioare fusese iubirea lui. Fără el era lipsită de scop, dărâmată. Din doliu a intrat într-o puternică depresie. Și-a premeditat sinuciderea, la fix 50 de zile de la moartea lui, la mânăstirea Văratec. S-a stins și ea din viață la data de 4 august 1889. Avea 39 de ani.

Soarta le-a fost pecetluită de o povară pe care au dus-o cu ei până la mormânt: dragostea. Iubirea le-a fost așternut și zbor către o altă lume.

Scrisori de la Mihai Eminescu către Veronica Micle:

“Momoţi,

Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primeşti regulat scrisorile mele, căci şi mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ţi zic că tu eşti Momoţi a mea – numai a mea, că eşti gingaşă ca un crin şi albă ca şi el, dar nu aşa de cuminte.

Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm.

De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu, al

lui Emin.”

“Draga şi mititica mea Moţi,

Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi. Trebuie să ştii că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu drept e ca vai de el şi că pe deasupra am un junghi în partea dreaptă, drept care pun muştar şi piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moţi, încât nici nu ţi-am putut răspunde ieri la dulcea şi încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o lacrimă din parte-ţi. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine şi-ţi trimite complimente.

Îmi zici să vin. Moţi, îmi vine să ţip la ideea de a te vedea şi cu toate acestea – Momoţelul meu drag şi iubit şi dulce şi desmierdăcios – de ce aş zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moţi, mă rog ţie, nu pot mânca-ţi-aş guriţa ta cea dulce, nu pot, dragă femeie. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni şi Marţi. Una dusul, una întorsul – ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ţi spun motive, ţi-aş spune multe, dar nu voi. Eu ştiu că tu mă crezi, ştiu că mă crezi că de-aş putea, aş fi de mult lângă tine. Ştii tu ce dragă-mi eşti? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viaţa mea şi cu toate astea – aşa ne-a fost scris amânduror – prin despărţiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moţico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp şi apoi… aşa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, şi acesta va trece că vreme este. ş-apoi nu ne va mai despărţi nici Dumnezeu, nici dracul.

Te sărut pe gât şi după cap şi pe obrajii amândoi şi „le brin d’amour” pe gură şi mânuţele şi la coate şi pe umăr şi rămân

al tău Emin.”

Vinerea Patemelor 26 martie 1882

“Amica mea,

Îţi mulţumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ţi-am răspuns la cea din urmă scrisoare şi n-am dat mai ales urmare cererii pentru batistă şi scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a mă despărţi de aceste dulci rămăşiţe ale fericirii şi nefericirii mele, de rămăşiţele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viaţă şi pe care desigur nu-l voi mai avea nicicând.

Dacă pretinzi în mod absolut ca să-ţi trimit cele din urmă scrisori înapoi, ţi le voi trimite, căci eşti în drept a mi le cere; dar dacă nu le pretinzi, amica mea, atunci te rog lasă-mi-le. Nevrednic de-a le păstra, nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ţi-am spus de atâtea ori, eu o cer acesta nu ca pe un semn de afecţie, ci ca o graţie excepţională. Dar în sfârşit, Dta eşti stăpână pe voinţa Dtale şi dacă îngădui să le păstrez, le voi păstra. Încolo cred că nu vei socoti că aş putea abuza vrodată de ele. Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra şi acele scrisori, care departe de a face asupră-mi efectul unor triste amintiri, formează comoara, singura comoară a vieţii mele. Îţi simt mâna mică şi rece şi te rog să-mi ierţi şi cele ce ţi-am greşit şi cele ce-ţi închipuieşti că am greşit.

M. Eminescu”

NB. Scrisoarea Dtale a întârziat din cauza întreruperii comunicaţiilor.

Pe 15 ianuarie 2022, s-au împlinit 172 de ani de la nașterea marelui poet național, Mihai Eminescu.

Editor: Copăcel Andreea