“Aa, ce tare, ești la liceu, profită cât poți de timpul ăsta că e cel mai fain”.

“Gândește-te bine la ce vrei să faci în viață, că după nu poți să dai timpul înapoi”. “Arată foarte bine pentru vârsta ei, nu pare că ar avea 32 de ani”.

Sunt sigură că toată lumea este familiarizată cu acest gen de fraze. Ele plutesc peste tot în jurul nostru și sunt deja integrate în gândirea de zi cu zi, ca un abțibild prost cu lipici prea puternic, de urmele căruia nu scapi niciodată. Poate că nu par niște expresii speciale, care ar afecta individul în vreun fel, însă ele stau la baza unui fenomen care în momentul de față face ravagii în rândul populației de orice vârstă: anxietatea legată de timp (time anxiety).

Ce este mai exact acest fenomen? Uite aici o listă de sentimente care se încadrează în sfera time anxiety: senzația constantă de pierdere a timpului când facem lucruri care ne plac, vocea aia care bâzâie întruna în creier că trebuie să îți planifici viitorul în detaliu, groaza care te învăluie când realizezi că nu excelezi în niciun domeniu, stresul cauzat de o aparentă lipsă de timp liber în rutina ta zilnică, senzația că timpul trece prea repede și nu e în controlul tău, că oportunitățile îți scapă printre degete și că îți pierzi viața degeaba.

Cel mai epuizant sentiment care se încadrează tot aici este explicat perfect într-un vers scris de Noah Kahan: „I worry for the time I spent worrying alone”. Mai pe limba noastră, stresul pierderii timpului pentru că te-ai stresat în legătură cu pierderea timpului și practic ai pierdut timpul. E încurcat rău, știu, dar paradoxul acesta poate duce la o disperare groaznică.

Acum vine întrebarea: cum se ajunge la asta și de ce afectează pe aproape toată lumea? Dacă ne uităm la niște copii (sau ne amintim cum eram noi acum câțiva ani), îi vedem de-a dreptul îmbătați de libertate și fericire și apoi ne dăm seama că pe parcursul evoluției lor s-au transformat în niște tineri obsedați de ideea unui viitor perfect. Undeva pe parcurs se pierde libertatea și, oricât de bruscă pare schimbarea, ea de fapt se reflectă invizibil aproape în întregime asupra procesului de maturizare.

Cum cauzele sunt atât de multe și de complexe, o să dau un singur exemplu (pe restul le explorăm mai târziu): toată lumea insistă că perioada liceului este cea mai frumoasă din viață și că trebuie să profităm la maxim de ea. Problema e că se pune atâta accent pe acest lucru, încât combinat cu anxietatea specifică generației noastre, se ajunge într-o extremă care macină fericirea și o aruncă pe canal. Dacă nu ai bifat anumite experiențe în liceu se consideră că „ți-ai ratat tinerețea”.

După cum spuneam în exemplul de la început, acest fenomen nu se rezumă strict la partea psihică, ci afectează și modul în care percepem fizicul. Gândirea noastră este așa formată încât vedem vârstele de peste aproximativ 27 de ani ca fiind deja antice și ne gândim că persoanele respective ar trebui să arate ca niște mumii, pe când asta e departe de adevăr. Exact în același fel suntem influențați să credem că deja la 15 ani corpul trebuie să fie complet dezvoltat, să atingă anumite standarde, aplicabile doar pentru câteva vârste.

Dacă nu ți-ai dat seama încă singur care e problema în acest fenomen, sper să înțelegi acum. Nu este o idee greșită în sine să îndemni oamenii să fie productivi, însă e foarte ușor să se ajungă la o extremă. Problema cu această extremă e că nu ține cont de cei care nu au de ales. Se încadrează în această categorie persoanele cu dizabilități, persoanele care vin din familii conservatoare, toxice sau chiar abuzive, respectiv persoanele al căror creier nu e cel mai roz loc din lume. Sentimentul pierderii timpului sau de „n-am fost deloc productiv” este acutizat infinit în cazul lor și poate duce la o nefericire intensă. Dacă te afli în aceste situații, ajungi să te învinovățești pentru pierderea unui timp care nu a fost în controlul tău încă de la bun început.

Însă dacă nu te lupți cu niciunul din aceste dezavantaje nu înseamnă că nu există posibilitatea să fii afectat. Trăim într-o societate capitalistă de ultra-producție și ultra-consum așa că, din păcate, anxietatea este o cauză absolut normală, la care ne așteptăm. Companiile îndulcesc realitatea muncii obsesive și a programului de lucru infernal cu niște cuvinte ca: dedicare, pasiune, perseverență. Media ne pune în față un așa-zis ideal pe care îl numește sănătos și necesar de urmat. Sistemul educațional folosește metode „mâncătoare” de timp și creier pentru a ține elevul ocupat sub scuza că îl ajută să se dezvolte intelectual. Societatea impune compararea oricărei persoane cu un standard extrem de rigid, fie din punct de vedere fizic, fie al experiențelor avute.

Toate lucrurile enumerate mai sus sunt toxice pentru că îl conduc pe om la o stare de continuă tensiune de care nu se poate dezlega. Se ajunge într-un punct în care minți în legătură cu vârsta ta pentru că îți e rușine că ești „prea dezvoltat” sau, din contră, că „nu te-ai dezvoltat destul”. Se ajunge într-un punct în care inventezi povești despre experiențe care mai de care mai fenomenale sau în care ascunzi faptul că încă n-ai avut primul sărut. Se ajunge într-un punct în care te simți vinovat și nu poți sta degeaba în weekend pentru că „e singurul moment liber al tău și trebuie să faci chestii utile sau care îți plac”. Realitatea tristă e că, oricât te-ar pasiona ceea ce faci, este foarte posibil ca atât corpul, cât și creierul tău, să nu aibă nevoie de entertainment, ci doar de o pauză lungă, mult mai lungă decât un weekend.

După o analiză atât de consistentă a ideilor negre, vin și cu vestea bună: chiar dacă totul îți stă împotrivă, lupta cu mintea ta nu este imposibil de câștigat. E grea, într-adevăr, însă acum o să îți ofer câteva sfaturi, idei și afirmații ca să te ajut să treci mai ușor prin ea.

Nu este imperativ să bifezi toate experiențele așa-zis ”elementare” din adolescență. Nu trebuie neapărat să ai o carieră stabilă la 21 de ani. N-o să te întrebe nimeni la sfârșitul vieții la ce vârstă ai avut primul sărut, când ai terminat facultatea sau dacă ai vizitat măcar 10 țări din lume. Da, e fain să ai experiențe despre care să poți povesti mai târziu, dar asta stă în mâinile viitorului incert și plin de variabile care, vrei-nu vrei, nu depind de tine; controlul tău se află strict în prezent.

Dă-ți voie să îți fie frică și să fii nesigur: oricât de înfricoșător ar suna, lasă-te să simți. Îți promit că o să ai un sentiment de satisfacție de un infinit de ori mai mare odată îți concentrezi atenția pe proces, nu pe rezultat. Încearcă să trăiești viața minut cu minut și ia lucrurile mai încet, ca în pas de plimbare.

Cu drag, o persoană care se confruntă cu aceleași lucruri ca tine

P.S.: Nu-i așa că am avea nevoie toți de cel puțin 3 luni de liniște într-o căsuță izolată din pădure?

Editor: Sara Lia
Grafician: Moroșanu Mădălina