Acum câteva zile, în timp ce îmi făceam temele și căutăm să pun ceva ca sunet de fundal, am dat peste un videoclip fascinant: We need to talk about ‘Call Me By Your Name’, de la Lola Sebastian. Am încercat să fiu atenta la treaba mea, doar că nu am reușit, lucru ce este destul de rar pentru mine. Astfel, mi-am petrecut următoarele două ore ascultând-o pe Lola vorbind despre acest film controversat.
Pe parcursul comentariului, vloggerița a făcut multiple referințe la filmul „Maurice”, din 1987, ceea ce mi-a stârnit interesul. Câteva zile mai târziu, am vizionat filmul și pot spune că așa am ajuns aici, scriind acest articol-recenzie.
Voi fi prima să recunosc faptul că nu sunt prea bună la criticarea pieselor de artă, fie ele filme, cărți, muzică sau picturi, însă când dau peste ceva care mă lasă cel puțin impresionată, poate mai mult decât de obicei, simt nevoia să o împărtășesc.
Maurice este un film ce prezintă o poveste de dragoste centrată în jurul unui bărbat gay, pe nume Maurice Hall. După cum este rezumat pe IMDb: ‘După ce iubitul său îl respinge, un tânăr blocat în opresivitatea societății Edwardiene încearcă să își accepte sexualitatea.’ Totul începe când acesta se afla la facultate, în anul 1910, unde îl întâlnește pe iubitul menționat mai devreme.
De asemenea, mi se pare că prezintă foarte bine atmosfera din acea perioadă; m-am simțit transpusă în Anglia din prima jumătate a secolului XX.
Articolul conține spoilere despre conținut și final de aici!
Deci, de ce mi-a plăcut Maurice atât de mult?
Dacă ar trebui să aleg un singur lucru, ar fi paralela făcută la final, între cei doi bărbați care au fost inițial într-o relație, Maurice Hall și Clive Durham.
După ce Clive a asistat la sentința la închisoare a unui prieten de al său, judecat pentru că era homosexual, acesta s-a panicat. Paranoia i-a ajuns la cap și, nevrând să își riște statusul social, a decis să se despartă de al nostru Maurice, în favoarea căsătoriei cu o femeie.
Evident, Hall a avut inima frântă și a început și el să creadă că este ceva greșit cu el, că a fost născut stricat fiindcă iubește persoanele de același gen. S-a simțit nevoit să meargă la terapia de conversie, încercând să „se repare”, însă, simultan, a întâlnit pe altcineva. Un bărbat numit Alec Scudder, angajatul lui Clive, care se pregătea să plece în delegație. Alec a reușit să îl facă pe Maurice să se reîndragostească.
Iar acum, în sfârșit, scena de la final, care mi-a făcut sufletul să se rupă în bucățele: Clive, aplecându-se să o sărute pe soția sa cât aceasta se uită în oglindă, și Maurice, reunit cu Alec și pregătiți să fugă în lume împreună, în căutarea unui loc în care să se simtă în siguranță.
Cu toate că Durham pare a fi ticălosul din această poveste, eu nu o văd așa. Chiar Clive era cel care i s-a confesat lui Maurice, în zilele lor de la universitate. Atunci, nu îi era frică să trăiască clipa, să se bucure de ce are. Însă, după ce a trecut printr-un eveniment atât de traumatic, precum asistarea la sentința cuiva doar pentru că s-a născut diferit, un fel de diferit din care aparținea și el, mi se pare rezonabil să regreseze la o stare de frică de a își exprima iubirea față de bărbați. Acest lucru m-a întristat cel mai mult, să îl privesc pe cel încrezător devenind înfricoșat să se exprime și să iubească, cât timp cel cuminte, sau „The school boy”, își acceptă, în sfârșit, sexualitatea.
Nu e nimic atât de dramatic, precum în Titanic sau chiar în Call Me By Your Name, însă pe mine m-a marcat într-un mod plăcut, cât și tulburător. E un film pe care îl recomand din tot sufletul, dacă subiectele precum homofobia nu îți sunt deranjante.
Editor: Alexia Ștefania Iova
Grafician: Mădălina Moroșanu
