Ce vreau eu să-ți spun e că toată muncă depusă în anii ăștia parcă a fost în zadar. S-ar putea să mă înșel, doar că, vezi tu, asta simt eu în interiorul meu, în sufletul asta care a adunat atâtea povești, atâtea traume, lucruri pe care doresc cumva să le scot de acolo.

E așa de trist totul, parcă prea trist; zic asta poate pentru că am crezut că am scăpat de depresie. Se pare că nu… E nasol… Îmi schimb starea de nu știu câte ori pe zi. Sunt vesel, apoi trist, apoi melancolic, nervos, descurajat și o iau de la capăt. Pot să bat câmpii de multe ori prin tot ce zic. Am promis de atâtea ori că voi lua o pauză, așa că nu am avut ce să fac decât să iau pauză. De la ce? Nu știu… Că parcă toate izbucnirile astea sufleteșți sunt mai puternice, mai urâte, mai agresive; mă frământă mai tare decât orice lucru. Uite așa mă trezesc, fumez o țigară, îmi beau cafeaua. În fiecare zi la fel, nimic nou, surprinzător, ieșit din comun. Primul lucrul pe care îl fac e să pun mâna pe telefon înainte să deschid ochii – cred că am devenit dependent de el. Îl pornesc și pierd timpul pe facebook, instagram sau ascult muzică pe youtube, sau caut ceva care să-mi atragă atenția sau poate… caut atenție. Vorbesc cu o grămadă de oameni crezând că atenția lor mă va face important sau fericit. Și uite așa, caut mereu conexiuni noi și mi se ia grav; ajung în momentul în care îmi vine să arunc telefonul pe geam și să stau singur; doar „me, myself and I”. Deschid geamul, pornesc televizorul, să am mai mult zgomot de fundal, că, altfel, în prea multă liniște ajung să o iau razna, grav. Până la urmă ajung să mă deconectez și să stau singur.

După asta începe ce urăsc eu cel mai tare: sentimentul acela de singurătate profundă; atât de profundă încât îmi vine să plâng, să țip, să ies din casă asta din care prea rar ies. Atunci când ies, realizez că am devenit antisocial, pentru că în viață reală nu am niciun prieten mai apropiat, am doar cunoștințe. Nu am prieteni, am doar cunoștințe. În fine, mă întorc din nou în camera mea, pe care am încercat să o fac studio, sperând că visul meu va deveni realitate. Ce trist! Știi de ce e trist? Pentru că nu am reușit, a fost doar o speranța infantilă a unui copil idealist, care a crezut că într-o zi va ajunge cunoscut.

Trec ani de zile și tot ce știu să fac e să scriu niște texte pe care le numesc „poezii” și vine timpul când trebuie să iau o decizie în viață. Una care îmi va afecta tot viitorul, așa că am încercat să mă tot feresc de decizia asta. Părinții încep să te tot preseze și să te tot streseze cu faptul că nu ești bun nimic și că nu reușești să te întreții de unul singur. Cel mai dureros pentru un copil e lipsa de suport din partea familiei. Am trecut prin perioade și perioade și până la urmă a trebuit să fac alegerea asta. Și ce am ales? Am ales să renunț la visul meu pentru bani, din cauza presiunilor din exterior. Doar din cauza asta, știi, pentru că nu poți să reziști așa la nesfârșit. Am ajuns să cred că e mai bine așa. De fapt, ei m-au făcut să cred că e mai bine așa, dar am rămas cu o durere în suflet, cu un regret foarte foarte mare. Și asta nu e bine. În fiecare zi mă urmărește și nu pot să stau liniștit, nu mă liniștesc, dar poate ai mei au avut dreptate: nu aș fi reușit niciodată; poate prietenul meu a avut dreptate că ar trebui să-mi bag mințile în cap; poate colegii mei, când mi-au spus că sunt un prost dacă sper că un puști că mine o să aibă success. Poate…poate că au avut dreptate toți.

Zi-mi, tu ai fi în stare să lupți până la ultimele puteri pentru visul tău, sau alegi să fii un las, așa, că mine?

Ahm, zi-mi tu ce e mai bine!

Editor: Felix Avasilcăi

Grafician: Marilena Bivolaru